OPINII: Credința – puntea dintre Om și Dumnezeu

“Unde este comoara ta, acolo este și inima  ta”

Mai înainte de a putea vorbi despre primejdia bogăției nemilostive, este nevoie să pomenim câte ceva despre cei “bogați” și, mai exact, despre bogăția materială.

Din capul locului trebuie spus că, din înțelegere creștină, nici “bogăția” și nici “sărăcia” nu sunt stări esențiale. Pentru creștini un singur lucru este esențial: Împărăția Cerurilor. Cei care se fac vrednici de ea au câștigat totul, adică rostul și bucuria în veci, pentru totdeauna. În această înțelegere “bogăția” nu este un lucru rău în sine.

O stare de belșug, atunci când este rezultatul unei munci cinstite, inteligente și ajutată de anume “noroc”, circumstanțe favorabile, este un lucru bun. Este un lucru bun și pentru cel care o are și pentru cei din jurul sau. Dar, abia de acuma încolo pentru cel ajuns “bogat” începe încercarea: care va fi relația lui cu această “bogăție” și mai ales, cum o va întrebuința. În acel moment începe pentru cel “bogat” obligația inevitabilă de a folosi darul cel mai de preț al omului, dar pe care îl respectă și Dumnezeu făcând din acel dar hotarul până la care poate ajunge ajutorul lui Dumnezeu, libera voie. Nu există pentru niciun om posibilitatea de a nu fi “încercat”, de a nu fi silit să folosească această liberă voie, adică opțiunea între “bine” și “rău”. Opțiune care, pe fiecare și pe toți, ne poate face să câștigăm sau să pierdem și lumea de aici și pe cea care va să fie.

În acest sens Cuvântul Domnului este răspicat. Iar Iisus a zis ucenicilor săi: ”Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăția Cerurilor. Și iarăși zic vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât un bogat în Împărăția lui Dumnezeu”(Matei 19;23-24). Acest text evanghelic ne spune foarte multe lucruri și cred că unele nu au fost bine înțelese.

În primul rând ni se spune că starea de “bogăție” este periculoasă și riscantă. Iarăși trebuie repetat că atât pericolul, cât și riscul acestei stări există în înțelegere creștină, atunci când cel mai important, de fapt singurul lucru important, este mântuirea.

“Bogăția” înseamnă inevitabil o mai mare legătură cu lumea materială, o lume care este căzută și aflată, în bună măsură, sub controlul negativității pure, a celui “rău”. În această situație, inevitabil cel “bogat” va fi mai mult influențat de acesta. Această influență negativă se manifestă în atitudinea sufletească față de cele posedate. Dacă ele devin scop în sine, dorință de a le înmulți și motiv al părerii de sine, pasul până la prăbușire va fi foarte scurt și lesne de făcut. Iar dacă acele “bogații” vor deveni etalon existențial, standard al asocierilor sociale și a comportamentului social, căderea va fi inevitabilă. Iar dacă peste toate se va așeza o împietrire a inimii, nepăsare față de cei din jur, mândria pentru ce crezi a fi “realizat” și lipsa de milă, căderea s-a petrecut și este mare.

Bogatul parvenit

Este cel care  și-a însușit bunuri și poziții prin “ușa din dos”, sluga ajunsă în fruntea bucatelor. Nu există, poate, ființă umană mai respingătoare decât “bogatul” parvenit. Aceștia sunt bogații cei “nemilostivi” cei care cu dispreț refuză până și să vadă pe “Lazăr” de lângă poarta lor. Sfârșitul acelor “bogați” va fi în fundul Iadului, pentru ei și pentru progeniturile lor. Dar asta este o situație rea și dezgustătoare, care caracterizează vremile tulburi și necurate și  în atari situații ajung parveniții, neo ciocoii, slugile, cum am zis, ajunse în fruntea bucatelor. Cei care și-au însușit bunuri care nu li se cuveneau și care în chip scandalos, caută să instituționalizeze furtul lor și inegalitatea obscenă de care profită. Sigur că există oameni, și nu puțini, care ajung la stări materiale bune și care sunt capabili să le folosească spre mântuirea lor și ajutorul celor din jur. Dar aceștia sunt “altceva”.

Sunt cei care înțeleg că “bunurile” pe care le avem în lumea asta nu sunt ale noastre, suntem doar administratorii lor. Nu trebuie să ne lipim inimile de aceste bunuri, dar trebuie să le utilizăm cu folos. Sfântul Ioan Gură de Aur  spunea: ”dimensiunea lor (a bogățiilor) o dă întrebuințarea lor care ne poate așeza în veșnicie” și mai departe spunea el că “pentru cei bogați, săracii sunt poartă spre veșnicie”. Iar pentru asta nu este necesar să fim “spectacol”. Este suficient să avem o înțelegere smerită și recunoscătoare pentru cele pe care le avem și este suficient ca din ele să facem parte celor săraci. Dar acest lucru trebuie făcut, din nou, cu smerenie, cu modestie,”să nu știe dreapta ta, ce face stânga ta”. Dar fiarele nesimțirii,”bogații nemilostivi”, neo-ciocoimea și “neamul prost” ajuns în fruntea bucatelor sunt cei care foarte greu se vor putea mântui. Iar cu aceasta să revenim la textul evanghelic cu care am început.

Ce înseamnă acel, ”mai lesne va trece cămilă prin urechile acului, decât un bogat în Împărăția lui Dumnezeu”? Aici, aparent, este o contradicție. O cămilă nu va putea trece prin urechile acului niciodată. Dar aici nu este vorba de acul de cusut. Este vorba de  o altă “urechile acului”.

Cetățile din vremea când Iisus își desfășura misiunea pe pământ, erau înconjurate cu ziduri și în ziduri, din lor în loc, erau porți puternice. Aceste porți, la apusul soarelui, se închideau și nu mai puteau fi deschise până în zori. Dar unele caravane ajungeau după închiderea porților. Ele aveau două opțiuni, să aștepte în față porților până în zori, expuse la atacurile tâlharilor, sau să intre  prin “urechile acului”.

,,Urechile acului”

Erau niște uși laterale mici, în margine porților. Prin ele oamenii puteau intra, dar cămilele foarte anevoie. O cămilă, animal nervos și îndărătnic, obosit de drum și însetat, trebuia să fie despovărată și apoi convinsă să intre printr-o deschizătura mică și ,,cotită”. Era cu putință, dar foarte anevoie. Iar condiția, sine qua non, cămila trebuia  să fie despovărată. Deci bogatul va putea trece, dar anevoie, după ce se va lepăda de legătura cu “materia”. Din nou, nu este imposibil, este greu și condiționat.

Advertisement

Dar cel mai ușor este pentru cei avuți să se mântuie atunci când “inima”lor nu este dedicată bogăției, traiului în opulență, umblatului fără rost și fără bună cuviință, dorinței demente de a acumula mai mult și mai mult. Iar ignorarea celor săraci este garantat pierzătoare de suflet. Pentru “bogați” existența “săracilor” este singură cale spre mântuire. Iar pentru săraci este  un drept și o obligație să ceară parte din bogăția nedreaptă și nemilostivă, din bunurile care se cuvin tuturor oamenilor, caci ele sunt ale lui Dumnezeu și de la Dumnezeu și au dreptul să o facă prin orice mijloace, da, prin orice mijloace!

 Despre Renașterea Isichastă

După căderea Constantinopolului și ocuparea întregului Orient Apropiat și Europei balcanice de către Turci, această zonă geografica, culturală ortodoxă a intrat în criză. Era rezultatul asupririi otomane și a sărăcirii creștinilor din acest teritoriu.

Cele două țări române, Moldova și Țară Românească au fost cele care au menținut economic Locurile Sfinte și toate așezămintele Ortodoxe din teritoriul pomenit.

Dar criza de conștiință și nevoile sub care se zbăteau creștinii au făcut ca intensitatea vieții spirituale să scadă. Mănăstirile Ortodoxe au început să aibă tot mai puțini viețuitori. Chiar Muntele Sfânt, Athosul – ,,Grădina Maicii Domnului”-  se afla în criză. Athosul era apăsat de cerințe fiscale tot mai mari pretinse de otomani și numărul  de viețuitori scădea dramatic, nu numai în cifre, dar și calitativ. Tot mai puțini erau cei care știau și urmau rânduielile vechi, ale vieții contemplative profunde.

Din motive politice, pentru a avea stăpânire deplină, Împăratul Petru cel Mare”desființase Patriarhatul Rus și în loc instaurase o autoritate “sinodală” în care cuvântul decisiv îl avea trimisul imperial. Iar Împărăteasa Caterina a II a,”cea Mare” a dezlănțuit o persecuție antimonastică a cărei virulență a fost în totul asemănătoare celei din vremea lui Stalin. Multe mănăstiri au fost închise, proprietăți mănăstirești au fost confiscate, călugării tineri au fost alungați din mănăstiri, doar cei trecuți de cincizeci de ani  mai primeau încuviințare să intre în viață monahală. Era o criză monastică profundă și generalizată.

Această criză spirituală se manifesta în Răsăritul Europei în condițiile în care în Apusul Europei “iluminismul”, mișcare anticlericală și masonică, surpa din temelie ultimele rămășițe de trăire spirituala de acolo. Veacul al XVIII-lea părea că lichidează viață monastică.

Dar, în același timp, aceste forțe ale răului nu puteau schimba ceea ce a fost și a rămas sensul istoriei. Iar sensul istoriei este acela ca Popoarele să  afle, să deslușească rostul pentru care Dumnezeu le-a adus în existență. În momentele de maximă criză, când acest înțeles pare a se pierde, au loc evenimente fulgerătoare, aparent fără explicație: ele sunt manifestări ale voinței divine, izbucniri ale transcendentului în lumea văzută.

Un asemenea eveniment a avut loc în lumea ortodoxă în a două jumătate a veacului al XVIII-lea și el a fost Renașterea Isichasta.

Isichasmul a fost răspunsul la dorul esențial al credincioșilor de a zări un ,,pod” între lumea aceasta și cea viitoare.

În primul rând, trebuie să înțelegem că actuala stare din lume este datorată crizei spirituale. Niciodată  nu păcătuiește ,,materia” împotriva spiritului, ci spiritul împotriva ,,materiei”. Iar criza de care pomeneam este actul de ,,profanare” al omului, a propriei finite și a mediului înconjurător. Rupând legătura firească, legătura cu transcendental, omul s-a deschis voinței negativității pure, a “necuratului”. Iar această profanare s-a petrecut relativ recent, din veacul XVIII încoace. Iar în momentul de față profanarea a luat dimensiuni planetare și tot mai deschis forma satanismului. Iar satanismul nu poate face decât rău sub trei forme principale: parazitismul, impostură și parodia.

Le vedem la tot pasul. Amenințătoare din punct de vedere tehnic și goală spiritual, actuala lume condamnă omul la izolare deplină, într-un univers unde rachetele balistice caută să înlocuiască îngerii și în care tot mai deslușit se aude tunetul mâniei lui Dumnezeu. Vedem aceasta în sinistra urâțenie care domină. O urâțenie diabolică, lipsită de conținut, pur formală, cadaverică și monstruoasă, pentru că este mincinoasă și parazitară; este impostura care ascunde lipsa de conținut; perversiunea existențială și confuzia supremă. Confuzia în relația cu Dumnezeu, care se repercutează  și reflectă în planul fizic și în căderea în cea mai cruntă confuzie: homosexualitatea, care atentează la cea mai clară distincție existentă, cea dintre bărbat și femeie. Căderea de la “adevăr” conduce inevitabil la căderea morală, la păcat. Astfel, pas cu pas, se ajunge la forma, superb numită de înțelepciunea românească,”omul care nu are nimic sfânt”. Sunt cei despre care limpede avertiza Proorocul Isaia: ”vai de cei ce zic răului bine și binelui rău; care numesc lumina întuneric și întunericul lumina; care socotesc amarul dulce și dulcele amar”(Isaia 5;20), Alexandru Nemoianu istoric USA.

Din acest întuneric pierzător, Ortodoxia și isichasmul ne pot scoate. Omul poate să ajungă din nou la starea ,,dintâi” și acolo să aducă și lumea căzută. Dacă ne vom strădui și vom vrea din tot sufletul, deschisă ne va fi calea spre “Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu”.

Al dumneavoastră același

 Prof ing. Ioan Romeo Mânzală

Întrucât de aproape un an am trecut prin momente grele cu sănătatea, acum, în Săptămâna Mare simt nevoia să mulțumesc la două cadre medicale: Dr. TABARIS DIMOSTENIS – TIMISOARA, un caracter puternic și un profesionist desăvârșit și As. Mioara Manciulea, Hunedoara, care zi și noapte au avut grijă ca boala mea să meargă într-o direcție bună. Sunt oameni cu suflet mare.