OPINII: O capcană pentru mințile pline de ură. Ușor, România va ajunge o țară a nimănui. Prof. Ioan Romeo Mânzală

Trăim o lume a manipulării, a unei istorii și chiar religii concepute după bunul plac al unora și al altora.

Nu știm cine suntem, încotro ne îndreptăm. Ușor. Ușor, România va ajunge o țară a nimănui. Ce căutăm noi în ,,acest cuib de viespi”? De ce nu stăm noi în banca noastră?

Planeta stă cu sufletul la gură!

Cu ochii ațintiți la ecrane urmărind ultimul sezon din serialul apocalipsa în Orientul Mijlociu. O producție de miliarde, cu efecte speciale, cu explozii reale și cu actori care mor pe bune. Totul pentru ratingul marilor puteri și pentru orgasmul mediatic al presei globale. Iar noi, proștii din galerie, suntem forțați de regizorii din umbră să ne alegem o echipă. Să fluturăm un steag. Să urlăm lozinci. Suntem somați să alegem între nebunii cu turbane care visează la un califat mondial și nebunii cu drone, care visează la un contract imobiliar divin. E o falsă dilemă. O invitație la sinucidere asistată. O capcană pentru mințile slabe. Pentru că asta nu e o luptă între bine și rău, între lumină și întuneric. Este o luptă între două forme de fanatism. O confruntare între doi monștri care se pretind sfinți. Între două tumori maligne care se luptă pentru același organism deja bolnav al planetei.

,,Favorita occidentului? Singura democrație din orientul mijlociu. Victima eternă a istoriei care, printr-o minune a dialecticii, a devenit un călău extrem de eficient. Israel, desigur. Această industrie a lacrimilor care generează profituri geopolitice uriașe, uită convenabil să menționeze că statul lor modern nu este o creație a lui Iahve. Ci o idee cinică a Imperiului Britanic. Israelul nu s-a născut dintr-o promisiune divină, ci dintr-o trădare lumească. Din perfidia Londrei, care, în timpul primului război mondial, a promis același petic de pământ arid, sterp și plin de pietre și arabilor și evreilor. Arabilor pentru a se revolta împotriva otomanilor. Sioniștilor pentru a-și asigura sprijinul financiar și politic. Apoi, ca un Pilat din Pont modern, s-a spălat pe mâini, a fumat din pipele de opiu rămase de la masacrul asupra chinezilor și a tras niște linii absurde pe o hartă, lăsând în urmă o rană care supurează și azi.

Un conflict programat să nu se termine niciodată

Statul Israel este un proiect colonial care se vrea a fi el imperiu colonial. O construcție artificială, la fel de naturală în peisajul orientului mijlociu ca o platformă petrolieră în mijlocul unui lan de grâu. Iar această construcție a fost clădită, ca toate imperiile coloniale, pe oasele și pe disperarea populației autohtone. Crearea Israelului a însemnat ciopârțirea și anihilarea programatică a palestinienilor. Un popor autohton a fost deposedat. Alungat. Masacrat. Cu o eficiență birocratică ce amintește de alte pagini întunecate ale secolului XX. Au fost transformați în refugiați pe propriul lor pământ.

Paria într-o lume care le-a ignorat sistematic suferința, pentru că interesele geopolitice ale marilor puteri dictau altceva. Și tot acest proces de purificare etnică lentă a fost ambalat frumos în celofanul dreptului istoric și al întoarcerii acasă. O întoarcere acasă care a însemnat transformarea casei altcuiva într-un iad. Pe lângă faptul ca tot acest pretins drept istoric pleacă din start de la un fals. Care întoarcere acasă când Abraham era originar din Ur, adică din Irak-ul de astăzi? El cu familia lui au migrat din Mesopotamia spre țara Cannanului în urma unui vis. Nimeni de pe planeta asta nu a citit vechiul testament? Și de unde vine această pretenție de superioritate?

Acest drept divin de a călca în picioare alte neamuri? Tora și Talmudul, aceste manuale de supremație tribală, unde ni se explică doct cum Iahve a ales un singur popor, iar pe restul i-a creat ca pe un soi de animale de povară, buni doar să le servească interesele și să le admire unicitatea. Ni se vorbește despre poporul ales. Un concept de un rasism teologic orbitor. Dar se omite convenabil că istoria religiilor e plină de popoare alese. Cu mult înaintea evreilor. Istoric vorbind egiptenii ar avea o pretenție mult mai solidă la acest titlu. Așadar și conceptul de popor ales este preluat de la alții, nu doar pământul. Doar că radicalizat.

Dar partea cea mai savuroasă a acestei ,,escrocherii’’ spirituale este că însăși fundația lor teologică, pe care își clădesc pretenția de unicitate, este un puzzle de idei furate, împrumutate și apoi transformate în idei originare. Toate conceptele lor grandioase, care au ajuns să domine gândirea occidentală, nu sunt ale lor. Lupta cosmică dintre bine și rău, ideea unui timp linear care se îndreaptă spre triumful final și definitiv al binelui, învierea morților și judecata de apoi, conceptul de ființe divine care înconjoară tronul dumnezeiesc, adică arhangheli și îngeri. Toate acestea sunt piloni centrali ai Zoroastrismului, religia vechilor perși.

Dușmanii lor de moarte de azi. Evreii, în timpul exilului babilonian, au intrat în contact cu aceste idei, le-au înțeles potențialul, le-au adaptat și le-au vândut lumii ca pe o revelație primită direct de la Iahve pe Muntele Sinai. E ca și cum Coca-Cola ar pretinde că a inventat apa minerală. Până și cei trei magi care au venit cu daruri la nașterea lui Hristos erau preoți zoroastrieni. Pentru că în sine cuvântul mag este de origine persană și înseamnă preot. Pe lângă faptul că conceptul de profet este tot de origine zoroastriană.

Și, ca jaful intelectual să fie complet, au avut nevoie de un ambalaj. Fără rafinament. Fără logică. Și fără universalismul filosofiei grecești, religia lui Abraham ar fi rămas ceea ce a fost la început. O credință tribală. Obscură. A unui trib de păstori nomazi din deșert, la fel de relevantă pentru restul umanității ca ritualurile de împerechere ale gândacului de bucătărie. Grecii le-au dat conceptele. Logos, suflet, idee, dialectică. Cu care au putut să-și traducă miturile locale într-un limbaj universal și să-și construiască teologia sofisticată care a ajuns să domine occidentul. Auzi și tu civilizație iudeo-creștină. Când pilonii fondatori sunt preluați de la persani, dialectică este grecească și legile sunt romane. Până și termenul de Cristos este grecesc. În afara numelor ebraice prezente azi în occident, ce este iudeu la aceasta civilizație”? (Abel Dimitrie.)

”Un stat creat prin cinism imperial, clădit pe suferința altui popor. Care își justifică acțiunile pe baza unei teologii a supremației. Teologie care este, la rândul ei, un colaj de idei împrumutate, mai poate acest stat să pretindă statutul de victimă absolută și de far moral al umanității? Nu. Este doar un imperiu ca oricare altul. Doar că unul mai eficient în a-și vinde propria propagandă și în a manipula sentimentul de vinovăție al occidentului.

Auzi și tu, popor sfânt, popor ales. Săracul Eliade, și-a consumat degeaba viața analizând și explorând toate textele sacre ale tuturor religiilor lumii, ca într-un final, românii să nu îi citească monumentala cercetare și să continue să creadă în povești și propagandă ideologică de război cu pretenții de acțiune divină. Dar ca orice spectacol de circ reușit, și circul apocaliptic din orient are nevoie de doi clovni sângeroși. Ca să alimenteze în ochii fanaticilor iluzia de bine versus rău. În funcție de tabără.

Advertisement

Republica Islamică a Iranului

Este o închisoare teocratică. Un monument al urii de sine și al resentimentului istoric. Cine a creat acest monstru? Cine i-a hrănit furia și i-a pus în mână armele fanatismului? Fix aceiași care au creat și haosul din Israel/Palestina. Iranul nu a fost întotdeauna această hazna talibană. Persia, cu istoria ei milenară, era pe un drum al ei spre modernitate. Un drum complex și adesea contradictoriu. Dar era al ei. Se îndrepta spre o modernitate care să nu-i anuleze sufletul. Dar pe acest drum se afla o problemă, un blestem. Petrolul. Acest sânge negru și vâscos al pământului, care a înnebunit occidentul și l-a transformat într-o fiară lacomă și fără scrupule. La începutul anilor 50 Iranul a avut îndrăzneala nefericită de a-și alege un lider democrat. Mohammad Mosaddegh. Un om care a comis păcatul suprem.

A vrut ca petrolul iranian să aparțină poporului iranian. Cum să îndrăznești să faci așa ceva? Pentru imperiile care se considerau stăpânele de drept ale planetei, asta era de neconceput. În 1953, într-una dintre cele mai jegoase operațiuni din istoria modernă, CIA și MI6, apărătorii lumii libere și farurile democrației, au orchestrat o lovitură de stat. L-au înlăturat pe Mosaddegh și l-au instalat pe tron pe șahul lor. Mohammad Reza Pahlavi.

America și Regatul Unit, darurile democrației, sunt părinții fondatori ai monstrului pe care pretind azi că îl combat. Ei sunt cei care au plantat bomba cu ceas a fundamentalismului în inima Persiei. Și a urmat o epocă de modernizare forțată. O dictatură sângeroasă ambalată în poleială occidentală. Șahul a construit autostrăzi și hoteluri de lux, în timp ce poliția sa secretă, temuta SAVAK, instruită de CIA și de Mossad, umplea închisorile cu intelectuali, studenți și oricine îndrăznea să crâcnească. Era o modernizare de fațadă.

O crustă subțire de șampanie și mini-jupe peste un corp social torturat, umilit și plin de furie mocnită. Iranul era un cazan sub presiune. Iar când presiunea a devenit insuportabilă, cazanul a explodat. Revoluția Islamică a lui Khomeini din 1979 nu a fost o alegere liberă a poporului iranian pentru obscurantism. A fost o convulsie. Febra unui organism otrăvit de zeci de ani de dictatură. De jaf occidental și de umilință națională. Când singurele alternative pe care le ai sunt o tiranie coruptă pro-americană și o tiranie teocratică anti-americană, poporul disperat va alege tot prost. E ca și cum ai alege între potop și taifun. Khomeini a canalizat toată această ură acumulată. A promis demnitate și răzbunare și a oferit un vinovat clar.

Marele șeitan american și micul șeitan israelian. A fost o deturnare a unei revolte populare legitime într-un proiect teocratic totalitar. Rezultatul? Un alt monstru. Dar mult mai mare și hidos. Simetric cu șeitanii lui declarați. Un regim de mullahi paranoici, cu o viziune despre lume blocată în secolul al VII-lea, care și-au transformat propria țară într-o vastă închisoare. Un regim care își oprimă cu o brutalitate medievală propriul popor. În special femeile și tinerii, care tânjesc după libertate și reclame la șampon fără burka pe cap. Dar care, în același timp, se prezintă lumii ca un lider al celor oprimați.

O dictatură care folosește anti-sionismul ca pe o perdea de fum pentru a-și masca propria corupție endemică și incompetența catastrofală. Sunt la fel de cinici. La fel de manipulatori și la fel de disprețuitori față de viața umană ca dușmanii lor pe care pretind că îi urăsc. Unii o fac în numele lui Iahve și al democrației, ceilalți în numele lui Allah și al anti-imperialismului. Dar în esență, e același joc murdar al puterii. Jucat de niște bătrâni care trimit tinerii la moarte pentru a-și perpetua propriile iluzii de mărire.

Și când acești doi monștri, născuți din aceeași argilă a cinismului geopolitic și hrăniți cu laptele acru al fanatismului, se ciocnesc în sfârșit, ce se întâmplă? Începe circul milei selective. Lumea bună și civilizată a occidentului. Cu ochi de sticlă și cu batista pregătită. Începe să plângă. Dar plânge, ca întotdeauna, (Abel Dimitrie). Partea a 2 a în articolul viitor.

Al dumneavoastră,

Prof.Ing Ioan Romeo Mânzală