Connect with us

Actualitate

O nație de gargaragii, bugetari, speciali și corporatiști. Prof. Ioan Romeo Mânzală

Published

on

stiri alba

Trebuie să recunoaștem că românului îi place gargara și iubeşte trăncăneala. Dacă tolerează, cu eforturi considerabile, incontinența verbală a celorlalți, e doar pentru a prinde ocazia să pună definitiv lucrurile la punct.

Desigur, dacă veniturile sale ar depinde de cât de mult bate câmpii, dacă s-ar da o lege prin care va trebui să-şi pună gaj vacanţa anuală la bulgari pentru orice bălărie pe care ţi-o îndrugă, va fi infinit mai rezervat cu propriile predicţii. Căci, pe lumea asta, există un singur adevăr şi fiecare român îl emite pertinent. De regulă, sub forma unor platitudini apoase sau a unor argumentaţii elaborate din informaţii găsite într-un tomberon.

Întreabă-l pe român dacă e în stare (pentru el, nu pentru altcineva) să-și însușească un stil de viață decent și va da din colț în colț. Întreabă-l cum se poate finaliza elegant războiul din Ucraina sau criza din Taiwan și-ți furnizează pe loc cinci soluții care sunt la mintea cocoșului, mai puțin a lui Putin, Jinping, Scholz și Biden.

Rareori asiști la o ignoranță ignorată de posesorul ei cu mai multă nonșalanță și etalată cu mai multă fudulie. Orice fenomen de amploare planetară, interconectat politic, militar, religios și economic reprezintă pentru românul implicat echivalentul unui puzzle pentru copii preşcolari. El nu se încurcă în detaliile sofisticate, care obligă un profesionist să analizeze probabilitatea unui verdict de o sută de ori înainte de a îndrăzni să-l formuleze.

Greu încercata capacitate umană de a înţelege structura labirintică a relaţiilor internaţionale e o nimica toată pentru acesta. Cu cât ramificațiile unui fenomen sunt mai complicate, cu atât mintea sa găsește soluții – și, dacă se impune, vinovații – mai ușor. S-ar spune că are talentul de a da randament invers proporțional cu natura provocării: cu cât aceasta e mai complexă și subtilă, cu atât la îndemână îi va fi să traseze un guideline scurt și cuprinzător pentru a se ieși la liman. Românilor, cel mai mult le plac bugetarii, corporatiștii și specialii…

 Bugetarul român

La ora actuală, e cel mai hulit salariat din sistemul românesc al muncii. Până şi femeia de serviciu, dacă dă cu mopul în interiorul sediului Oracle, se simte superioară că nu e unul dintre cei care fură, prin trândăveală, ţara.

În mentalul colectiv, bugetarul e unul care mută, fără rost, hârtii de colo-colo. Nişte hârtii care nu ştie ce conţin, nici nu îl interesează şi care, posibil, nu sunt de folos nimănui. Cam asta fac toţi cei rătăciţi pe statul de plată al instituţiilor. Completează tone de dosare ce se vor dovedi, până la urmă, că au fost fie prost completate, fie prost concepute, fie fără noimă. Rezultatul, invariabil, e ceva făcut de mântuială.

În ultimii ani, toate leneviile împletite cu noţiunea de muncă au fuzionat spontan în această singulară făptură colectivă, bugetarul. Orice român, la un moment dat, trebuie să descopere în acesta emblemă lipsa de eficienţă şi frâna în calea dezvoltării sustenabile – iubesc expresia asta ! – a societăţii. Are şi de ce să o facă. Lanţul asocierilor stereotipe având în centru pe bugetar furnizează, spre bucuria multora, o explicaţie a numeroase maladii ce sfâşie România prezentă.

Nu e de mirare că psihologia populară, mizând mai deloc pe analiza fenomenului şi concentrându-se pe reprezentări vizuale, cu cortegiul aferent de imagini legat de ritualul eschivării de la „munca adevărată”, a plasat bugetarul în centrul viziunii naţionale a „lucrului prost făcut”.

Dacă transplantezi personalul de la o Corporație într-o instituţie de stat, ei nu vor mai lucra ca la Corporație, ci ca la stat.

La capătul celălalt, păzea, avem de-a face cu corporatistul care plesneşte de eficienţă, pragmatism şi inteligenţă. Pe cât de îngrămădit, la ghișeul lui așteaptă să treacă timpul și să vină ziua de salariu.

Practic, corporatistul („privatul”, cu regim special” în genere) e chintesenţa antonimică a celui care trândăveşte la stat, iar această dihotomie rigidă între cei care ţin pe picioare ţara şi cei care doar beneficiază de pe urma muncii acestora, a devenit un aspect omniprezent al mentalităţii româneşti. Imaginea a germinat cu atâta succes şi s-a împământenit în minţile atâtor români, că nici măcar bugetarii nu îndrăznesc să o nege.

Cu ceva vreme în urmă, am cunoscut o persoană pentru care faptul în sine că lucram la stat o îndreptăţea să mă privească cu nedisimulat dispreţ. După ce am discutat mai mult, mi-a mărturisit că doar ăia comozi sau/şi pe care nu-i ajută prea mult mintea ajung să lucreze la stat. Un om cu pretenţii de la sine, ei bine, ăla musai trebuie să lucreze pentru o companie privată.

Interesant era că şi ea lucra tot la stat. Dar, mi-a zis, situaţia asta ingrată nu avea să mai dureze mult. Dădea interviuri peste interviuri ca să ajungă unde îi era locul. Nu conta unde. Important era să nu fie la stat. Unde lucra acum era într-un birou aparţinând direcţiei „Resurse umane” a unui minister, dar acolo unde depunea CV-urile era pentru un „job” în „Human Resources”. Într-un final, a reuşit. Înainte să plece, mi-a trimis un mesaj: „Când o să te deştepţi, o să fie prea târziu şi nu o să te mai ia nimeni.” Acum menţionează unde lucrează şi pe facebook, ceea ce înainte nu avea curaj: ruşinea o oprea să facă dezvăluiri nedemne despre locul unde profesa.

Episodul scoate la lumină două paradoxuri. Primul, e acela că, deşi munca la stat pare a evoca un huzur generalizat din perspectiva timpului liber, a lipsei de răspundere şi a posibilităţii de a-ţi rezolva problemele personale, cei mai mulţi care lucrează la stat preferă să lucreze tot la privat, la patronul cel rău care stă cu ochii pe tine şi îţi monitorizează, cu ajutorul cartelei, fiecare minut în care ţi-ai permis să stai la toaletă mai mult decât ar fi normal. Sau, ca să reformulez, puţini dintre cei care lucrează la privat ar prefera să vină, pe un post identic, să lucreze la stat, să citească presa şi să bea câte cafele au chef. Dubios, oricum. (Extras pasaje dintr-o scriere a lui Mihnea Rudoiu, scrise acum 9 ani, care și în ziua de azi sunt valabile).

Revenind la episodul de mai sus, un alt paradox ce rezultă e că mulţi dintre cei care identifică în bugetar simptomele sine qua non, ale unui soi de pareză intelectuală ce-l fac imun la profesionalism şi eficienţă, în acelaşi timp îi reproşează asta. Cum ar veni, ei stabilesc că nu poţi fi bugetar decât dacă te manifeşti într-un anume fel (de regulă, neconform cu standardele consacrate), apoi îl acuză că este astfel. Mai mult, din acest motiv, refuză să creadă că ar lucra acolo şi oameni competenţi, pentru că, nu-i aşa, dacă X e bine pregătit, de ce mai lucrează ca prostu’ la stat? N-are sens.

A fi corporatist

Tot România pierde, că ei nu plătesc nimic la bugetul de stat. Sunt toți pe pierderi, iar statul îi ocrotește. ”Bu ghețarii” nu conștientizează că salariile mari sunt plătite de la buget-bugetari ,iar banii vin de la sistemul privat. Concluzia este că ,,bugetarii’ trebuiau să ,,oprească acest ,,jaf” de neimaginat produs în special în ultimii 10 ani. Împrumuturi de peste 100 miliarde

de euro. Unde au fost conducătorii, justiția, serviciile, Președintele, cele 11 guverne de până acum? Toți au închis ochii și s-au certat între ei. Iar ca drept recompensă că au ,,vegheat” jaful, primesc indemnizații și pensii speciale. Mă întreb: care este rezultatul muncii lor în aceste funcții? Dacă erau răspunzători, nu exista această țară furată în halul acesta. Inclusiv  ”fondurile europene” sunt un alt mod de a jefui țara. În 2014 datoria României era 47 miliarde, iar în decembrie 2023 datoria era de aproximativ 148 miliarde euro.

Încotro ne îndreptăm?

Plata cu cardul este un alt mod de a jefui omul de rând. În fiecare lună politicienii concep alte moduri de jefuire. Vorbim de contributivitate, care este o glumă proastă. Uitați-vă, merg în pensie la 40-45 de ani. Despre ce contributivitate vorbim? Numai fraierii merg la 65 ani. Cancerul hoțiilor pleacă de jos de la comune, orașe, municipii, județe etc. Sus se împart banii și se concep alte hoții. Iar nouă, românilor, ne plac lucrurile astea.

Ca să vedeți proba de prostie a românului, luați salariu Președintelui, ASF și Pensia ,, chitaristului” Danieleț. Acum, prostia se mută în Moldova, pentru a distruge și această țărișoară. Oare o vedem pe această Maia Sandu președintă în România? Este posibil orice. Dar cum România este țara tuturor posibilităților, inclusiv ce depinde de prostie vom urmări…

Cred că și birocrația excesivă dăunează. Domnul  Ciolacu a redus personalul cu angajarea a peste 40000 de oameni înființând o nouă agenție de tocat bani.

Birocraţia e şi ea excesivă

Alaiul ei scorţos de birocraţi cu manşete, condamnaţi la ocară o dată cu opera lui Kafka, sufocă orice iniţiativă. „Arta de a face posibilul imposibil”, mai mult ca oriunde în altă parte, pare a ţine de un talent exclusiv mioritic. Dar, ţin să precizez, nu e numai privilegiul „ăluia de la stat”. ”Tanti sictirită” de la ghişeu care, pentru a-şi bea liniştită cafeluţa, te lasă să aştepţi la cozi ca să-ţi plăteşti impozitul (una din imaginile simbol ale funcţionarului public), nu e mult diferită de doamna zâmbitoare de la bancă, ce te pune să completezi zeci de formulare pentru a-ţi deschide un cont.

La fel de mult timp şi nervi pierzi şi într-un loc şi în altul, chit că una îţi dă în cap cu indiferenţa, iar cealaltă, obligată să se arate îndatoritoare faţă de client, te loveşte prin clauzele scrise cu litere minuscule în notele de subsol ale contractelor.

Românul, indiferent unde lucrează, se adaptează şi îşi face treaba cum i se cere, la viteza impusă de cerinţele locului de muncă şi cu eficienţa aşteptată. Iar una din confuziile cele mai grave ce se poate face e de a extrage, din imensa plajă de exemple, pe acelea ce confirmă un set de prejudecăţi bine încetăţenite. În rest, oameni capabili există în ambele zone.

Bugetarul şi privatul sunt în aceeaşi măsură victime ale realităţii româneşti, atât că „specia umană nu poate suporta prea multă realitate”, cum spunea Eliot în una din poeziile sale.

De aceea, consider problema „bugetar vs. privat” falsă. Ea e alimentată artificial de corupţie, de incertitudinea zilei de mâine, de sărăcie şi de sentimentul neputinţei. Bugetarul şi privatul sunt, în aceeaşi măsură, victime ale realităţii româneşti, atât că „specia umană” nu poate suporta prea multă realitate”, cum spunea Eliot în una din poeziile sale. Iar când se ajunge în acest punct, cele două categorii, caută responsabili pentru frustrări.

Şi, în această confuzie generalizată şi revoltă fără ţintă, proştii şi proastele, oportuniştii şi oportunistele, incompetenţii şi incompetentele cocoţaţi sus, sparg seminţe în capul românului şi dau lecţii de morală. Sunt atâtea exemple încât mă sperii.

  1. Se zvonește că după câteva ,,serate”pe la Scroviștea vom avea schimbări, cât de curând, inclusiv Președinți de Partide, iar un domn plin de el ”vizează” conducerea unei instituții de forță…Viața de român. Acolo e problema reală.

Al dumneavoastră

Prof. Ioan Romeo Mânzală

Ai imagini sau informaţii care ar putea deveni o ştire? Trimite-ne un mesaj pe WhatsApp

Publicitate TV

Facebook

Urmăreşte-ne pe YouTube

Actualitate

Social

Ultimele comentarii

Sănătate