Connect with us

Actualitate

..MECANISMELE PUTERII DINTRE ,,OM SI STAT”. Prof. Ing. Ioan Romeo Mânzală

Published

on

MECANISMELE PUTERII DINTRE ,,OM SI STAT''. Prof. Ing. Ioan Romeo Mânzală


În România tranziției, statul a perfecționat o artă stranie, aceea de a oferi oamenilor ceva „gratuit", dar în spatele aparenței de generozitate se ascunde mereu un mecanism prin care cetățeanul pierde, iar statul câștigă control.

Așa a fost în 1994, când populația a primit cupoane de privatizare prezentate ca o împărțire echitabilă a avuției naționale, iar oamenii, neobișnuiți cu economia de piață și lipsiți de informații reale, au fost convinși să le vândă pe sume ridicole.

A fost o perioadă în care statul a cultivat deliberat confuzia, a încurajat lipsa de educație financiară și a lăsat piața să fie dominată de intermediari care cumpărau masiv acțiuni la prețuri derizorii. În câțiva ani, ceea ce fusese prezentat ca un cadou pentru fiecare român s‑a transformat într‑un transfer masiv de proprietate către grupuri restrânse, în timp ce milioane de oameni au rămas cu impresia că au primit ceva fără valoare, fără să știe că renunțaseră la o parte reală din patrimoniul țării.

Aceeași logică se regăsește și în situația actuală a „cadastrului gratuit de stat", unde mecanismul nu mai vizează proprietatea economică, ci identitatea administrativă. Statul oferă un serviciu aparent inofensiv, prezentat ca un ajutor, ca o simplificare, ca o grijă față de cetățean. În realitate, în spatele acestui gest se ascunde o schimbare subtilă, dar profundă, a raportului dintre individ și autoritate. Oamenii acceptă ceea ce li se oferă fără să fie informați despre consecințele juridice, fără să înțeleagă ce drepturi pierd sau ce obligații noi își asumă. Exact ca în 1994, statul nu explică, ci doar împinge populația spre o decizie care pare comodă, dar care are un cost ascuns. Iar acest cost nu este vizibil imediat, ci se manifestă în timp, printr‑o dependență tot mai mare de structurile administrative și prin pierderea unor libertăți pe care oamenii nici nu știau că le aveau.

Paralela dintre cele două momente nu este una tehnică, ci una de mecanism. În ambele situații, statul creează iluzia unui beneficiu, ascunde informațiile esențiale și lasă cetățeanul să renunțe singur la ceva valoros. În 1994, oamenii au renunțat la acțiuni pentru câțiva lei, convinși că nu valorează nimic. Astăzi, oamenii renunță la controlul asupra propriei identități administrative, convinși că statul le face un bine. În ambele cazuri, responsabilitatea este difuză, nimeni nu răspunde, totul este „legal", iar cetățeanul rămâne cu impresia că a ales liber, deși alegerea a fost construită prin manipulare și lipsă de transparență.

Ceea ce se repetă, de fapt, este același tipar - statul folosește gratuitatea ca instrument psihologic, pentru că gratuitatea dezarmează vigilența. Când ceva este prezentat ca fiind fără cost, oamenii nu mai pun întrebări, nu mai caută detalii, nu mai analizează consecințe. Acceptă. Iar acceptarea aceasta, atât de ușoară și atât de liniștitoare, este exact spațiul în care statul își extinde controlul. Așa s‑a întâmplat atunci, așa se întâmplă și acum. Iar diferența dintre cele două epoci nu este una de intenție, ci doar de domeniu: atunci era vorba de economie, acum este vorba de identitate. În rest, mecanismul este identic, iar rezultatul este același, cetățeanul pierde ceva important fără să știe, iar statul câștigă ceva esențial fără muncă.

Realitatea în care trăim se desfășoară ca un râu care și‑a pierdut pentru o vreme albia, curgând când liniștit, când năvalnic, când în direcții care par să se contrazică între ele. De mai bine de trei decenii, oamenii simt că propriile lor drumuri interioare sunt deviate, fragmentate, tulburate de un zgomot care nu vine din ei, ci din afară, un zgomot care se insinuează în minte și în emoții până când devine aproape invizibil. Acest zgomot are o sursă pe care mulți o privesc cu indiferență, deși ea modelează mai mult decât orice altceva felul în care percepem lumea, felul în care ne raportăm la viitor și chiar felul în care ne simțim în propria piele. Este vorba despre fluxul continuu de informație, în special cel venit prin televiziune, care nu doar informează, ci modelează si direcționează, creând stări și tensiuni ce se infiltrează în viața fiecăruia.

Televiziunea nu funcționează ca o fereastră neutră spre lume, ci ca un reflector care alege ce să lumineze și ce să lase în întuneric, ce să amplifice sau să reducă la tăcere. În casele oamenilor, acest reflector a devenit o prezență constantă, un fel de puls colectiv care bate într‑un ritm ce nu aparține celor care îl ascultă. În timp, acest ritm străin a început să se suprapună peste ritmul interior al fiecăruia, iar liniile temporale personale, acele direcții intime ale vieții, au început să se clatine. Oamenii au ajuns să simtă că nu mai știu ce vor cu adevărat, că nu mai pot distinge între propriile lor gânduri și ecoul gândurilor altora, că nu mai pot separa fricile reale de fricile induse și nici prioritățile autentice de cele impuse.

În ultimii treizeci și cinci de ani, România a trăit într‑un vârtej de schimbări, crize, promisiuni, dezamăgiri și tensiuni care au creat un teren fertil pentru manipulare emoțională. Televiziunea a devenit nu doar un instrument de informare, ci un mecanism de reglare a stărilor colective, un fel de metronom care stabilește ce trebuie să simțim, când trebuie să ne temem, când trebuie să ne revoltăm, când trebuie să ne resemnăm. În acest proces, liniile temporale individuale au fost trase în direcții care nu aparțineau oamenilor, ci celor care controlau narațiunea. Când milioane de oameni sunt expuși aceluiași flux emoțional, se creează o vibrație comună care nu reflectă realitatea, ci doar versiunea ei cea mai dramatică și mai tensionată, fiind utilă doar pentru cei care o produc.

Indiferența față de această influență nu este o simplă neatenție, ci o renunțare la propria direcție. Resetarea politică devine credibilă abia în momentul în care societatea acceptă că nu poate construi un viitor pe structuri care au funcționat prin inerție timp de peste trei decenii și că adevărata schimbare începe cu oameni care nu au fost formați în reflexele vechiului sistem. O clasă politică nouă, alcătuită din persoane care nu au participat la jocul puterii din ultimii treizeci și șase de ani, ar aduce o altă disciplină morală, o altă rigoare administrativă și o altă raportare la cetățean. Nu este vorba doar despre înlocuirea unor figuri, ci despre înlocuirea unei mentalități care a transformat politica într‑un mecanism autoreferențial, rupt de realitatea celor pe care ar trebui să îi servească. În acest sens, reînnoirea totală devine o condiție de funcționare a unui stat modern, nu un exercițiu de imaginație. În centrul acestei transformări se află ideea de responsabilitate personală.

Atâta vreme cât deciziile sunt absorbite de o responsabilitate colectivă fără chip, statul rămâne opac, iar cetățeanul nu poate identifica nici vinovatul, nici soluția. Răspunderea individuală transformă actul guvernării într‑un contract moral între cel care decide și cel care trăiește consecințele deciziei. Ea obligă la luciditate, la rigoare și la respect față de lege, pentru că fiecare semnătură devine o asumare directă, nu o formalitate birocratică. Într‑un astfel de cadru, răspunderea individuală nu este o povară, ci fundamentul încrederii publice.Această logică nu este o invenție locală, ci reprezintă chiar fundamentul democrațiilor consolidate. State precum Germania, Olanda, Danemarca, Suedia sau Canada funcționează tocmai pe principiul responsabilității personale a decidentului, nu pe diluarea răspunderii în structuri colective.

În aceste sisteme, ministrul își dă demisia pentru o eroare administrativă, directorul unei agenții răspunde pentru o decizie greșită, iar funcționarul este tras la răspundere pentru abuz sau neglijență. Democrația lor se sprijină pe ideea că puterea nu este un scut, ci o obligație, iar instituțiile nu sunt refugii, ci instrumente ale responsabilității. Tocmai de aceea, în aceste state, încrederea publică este ridicată, iar administrația funcționează cu o eficiență care nu derivă din perfecțiune, ci din asumare. Această cultură a responsabilității personale este ceea ce diferențiază democrațiile mature de cele care doar mimează funcționarea lor.Privit din această perspectivă, articolul 47 din Constituție capătă o greutate reală. El nu mai este o formulare solemnă, ci un angajament pe care statul trebuie să îl onoreze prin oameni capabili să înțeleagă că bunăstarea cetățeanului nu este un ideal abstract, ci scopul pentru care există instituțiile publice.

Nivelul de trai decent devine posibil doar atunci când deciziile sunt luate cu responsabilitate personală și cu conștiința faptului că fiecare măsură administrativă se reflectă în viața concretă a oamenilor. În absența acestei legături directe, articolul 47 rămâne o promisiune neîmplinită; în prezența ei, însă, articolul 47 devine un reper de acțiune, nu o simplă declarație constituțională. Se conturează astfel ideea unei resetări politice autentice, o schimbare de generație, de mentalitate și de responsabilitate, care reașază statul pe temeliile pentru care a fost creat. Nu este o revoluție zgomotoasă, ci o reașezare profundă a modului în care se exercită puterea.

Este trecerea de la un sistem construit pe inerție la unul construit pe asumare, de la o politică a grupurilor la o politică a individului responsabil, de la promisiuni generale la obligații concrete. În acest cadru, bunăstarea cetățeanului nu mai este un slogan, ci rezultatul firesc al unui stat condus de oameni noi, integri și conștienți de greutatea problemei.

Clasa politică românească trăiește astăzi într‑un moment de uzură accelerată, un moment în care structurile construite după 1989, deși cosmetizate periodic prin schimbarea actorilor, își arată limitele cu o claritate pe care nu o mai pot ascunde nici discursurile oficiale, nici mecanismele de propagandă, nici inerția administrativă. Lumea se mișcă într‑un ritm amețitor, iar România rămâne prinsă într‑un model politic care nu a fost niciodată cu adevărat al ei, ci mai degrabă un ansamblu de direcții impuse, adaptate superficial și aplicate prin reflexe moștenite din vechiul aparat de stat. De aceea, ceea ce vedem astăzi nu este o simplă criză trecătoare, ci începutul unei dezagregări lente, inevitabile, a unui sistem care nu mai poate funcționa în parametrii lumii actuale. În spatele aparenței de stabilitate se ascunde o realitate mult mai fragilă, aceea că politica românească nu a produs niciodată o elită autentică, capabilă să genereze viziune, strategie sau reformă structurală.

Advertisement

După 1989, schimbarea a fost mai degrabă o rotație internă a acelorași mecanisme, o redistribuire a puterii între grupuri care au înțeles că pot controla instituțiile fără să le transforme. Astfel, România a rămas blocată într‑un model în care deciziile majore au venit din exterior, interiorul limitându-se doar să le gestioneze, să le interpreteze, să le simuleze. În acest context, prăbușirea nu vine ca un act moral, ci ca o consecință naturală a incompatibilității dintre un sistem încremenit și o lume care nu mai are răbdare cu cei care rămân în urmă.

Pe măsură ce presiunea globală crește, iar societatea devine tot mai conștientă de decalajul dintre promisiuni și realitate, clasa politică actuală se apropie de momentul în care nu va mai putea evita responsabilitatea. Nota de plată nu este una simbolică, ci una structurală, pentru că un sistem care nu se reformează se erodează, iar un sistem erodat se prăbușește sub propria greutate. Ultimii care rămân în poziții sunt întotdeauna cei care decontează. În România, arhitectura politică a fost mereu una improvizată, dependentă de conjuncturi externe și incapabilă să genereze stabilitate reală.

Astfel, ceea ce se petrece acum nu este o surpriză, ci o consecință firească a unui model care și‑a consumat resursele. Clasa politică se va dezintegra cu sau fără ajutor, pentru că nu mai are spațiu de manevră, nu mai are legitimitate, nu mai are capacitatea de a se adapta. Lumea merge înainte, iar România nu mai poate rămâne suspendată între trecut și prezent. Această ruptură, oricât de dureroasă ar părea, este poate singura șansă reală de a construi ceva nou, ceva care să nu mai fie doar o prelungire a anilor ’90, ci o structură compatibilă cu secolul în care trăim.Principalul subiect in ecuatie ramane omul.

Omul nu este un simplu trecător prin care se strecoară, indiferent și anonim, un flux de idei care nu îl privesc. El nu este un recipient pasiv, nici o fereastră deschisă prin care trece vântul fără să lase urme. Este co‑creator, dar nu în sensul grandios al unei origini divine, ci în sensul profund, discret, în care participă la desăvârșirea a ceea ce există deja. Creația nu este un act încheiat, o operă finalizată și sigilată, ci un proces continuu, un organism viu care se rafinează prin fiecare conștiință care îl atinge. Omul este una dintre uneltele prin care acest proces se exprimă, se multiplică, se face vizibil.

El nu inventează ideea, dar îi dă o formă nouă, nu creează esența, dar creează expresia, este arhitectul ferestrei prin care lumina intră în lume. În acest fel, omul nu este centrul creației, ci colaboratorul ei, un martor activ, un sculptor care lucrează cu un material ce nu îi aparține, dar pe care îl modelează cu propria sensibilitate, cu propriul ritm interior, cu propria vibrație. Adevărul este că gândul se naște în adâncurile creierului cu secunde înainte ca omul să devină conștient de el. Această întârziere, atât de mică și totuși atât de revelatoare, arată limpede că omul nu este autorul gândului, ci receptorul lui. El nu decide gândul, ci îl primește. Nu îl creează, ci îl descoperă. Nu îl inventează, ci îl traduce dintr-un limbaj mai vechi decât el, mai vast decât el, mai profund decât orice intenție personală.

Astfel, omul nu este stăpânul creației, ci un co‑creator care participă la perfecționarea ei, la manifestarea ei, la transformarea ei în limbaj, în artă, în știință, în gest, în faptă. Creația îl depășește, dar are nevoie de el pentru a se face vizibilă. Are nevoie de ochiul lui pentru a se vedea, de mâna lui pentru a se atinge, de vocea lui pentru a se rosti. Diferența dintre ideea universală și semnătura personală este aceeași diferență care există între ocean și val. Oceanul există indiferent de numele pe care îl dă cineva unui val; el este acolo, vast, tăcut, etern. Dar valul, în forma lui unică, în clipa lui irepetabilă, este modul în care oceanul se arată lumii pentru o secundă.

Omul este acel val, o formă trecătoare prin care infinitul capătă contur, ritm, direcție…
Al dumneavoastră Prof. Ing. Ioan Romeo Mânzală

Ai imagini sau informaţii care ar putea deveni o ştire? Trimite-ne un mesaj pe WhatsApp