Războiul de țesut, meșteșugul care leagă generațiile: „Meseria nu se învață, se fură”

Iarna, când lucrul gospodăriei se mai domolea, femeile se așezau la războiul de țesut. Din fire, zdrențe și multă răbdare făceau covoare, preșuri, ștergare și pânză. Astăzi, meșteșugul se practică mai rar, dar cei care îl păstrează spun că, odată cu el, comunitatea își apără și identitatea.

Într-o încăpere, lângă războiul de țesut, mâinile lucrează cu grijă printre fire. Suveica trece dintr-o parte în alta, iar picioarele apasă pe „iepe”, pedalele care ridică firele și deschid loc pentru firul de bătătură. O mișcare greșită poate încurca firele sau poate strica lucrul, așa că atenția contează de la urzire până la ultima trecere a suveicii.

Țesătoarele numesc fiecare parte a războiului după rostul ei. „La asta îi spune bârghie”, explică una dintre femei, arătând locul unde se pune spata. Firele sunt alese și trecute prin ițe, apoi prin spată, înainte ca lucrul să poată începe. Pentru unele etape sunt necesare două persoane, fiindcă firele trebuie așezate cu grijă și în ordinea potrivită.

O îndeletnicire de iarnă, învățată din familie

În trecut, țesutul făcea parte din munca obișnuită a femeilor, mai ales în sezonul rece. Ele lucrau haine pentru copii și soți, ștergare, covoare și preșuri. Pentru acestea din urmă, foloseau și haine vechi, tăiate în fâșii și transformate în material de lucru.

„Vara suntem la gospodărie, dar iarna suntem în casă”, povestește o țesătoare. Pe lângă război, femeile mai torceau și lucrau ciorapi. Munca putea fi obositoare, însă țesutul le ținea mâinile ocupate în lunile în care gospodăria cerea mai puține treburi afară.

Pentru unele femei, deprinderea a venit din copilărie, privind-o pe mamă, pe soră sau pe nașă. Una dintre ele își amintește că avea aproximativ 9 sau 10 ani când se așeza lângă sora ei, care țesea un covor. „Adevărul, meseria nu se învață, se fură”, spune ea, descriind felul în care a deprins treptat urzitul și țesutul, urmărind mâinile celor din familie.

Țesutul avea și o utilitate concretă în viața de familie. O femeie povestește că a făcut preșuri pentru zestre, iar mai târziu a țesut și pe bani. Pentru covoare, spune ea, trebuie urmărit firul cu atenție: dacă nu este legat cum trebuie, poate rămâne o gaură în lucrare.

De la covoare la preșuri din haine vechi

La război se pot face covoare, preșuri, pânză și ștergare, numite în vorbirea locală și „tindele”. Unele preșuri sunt lucrate din fâșii tăiate din cearșafuri sau din haine vechi. Materialul refolosit este trecut prin fire și bătut, rând după rând, până se formează țesătura.

Modelele și culorile cer răbdare. O țesătoare spune că alegea modelul în față și introducea culorile în funcție de firele pregătite. „Din ce ai țese, ai țese mai mult”, își amintește ea, vorbind despre bucuria pe care i-o aducea lucrul terminat.

Cei care încearcă să învețe descoperă repede că războiul cere atenție la fiecare etapă. Firele trebuie așezate după rostul lor, iar la țesut trebuie verificat ca materialul să nu se încrețească. „Nu-i grea dacă o știi. Dar dacă nu e ales la covor, e foarte greu dacă nu știi”, spune una dintre femei.

Puțini tineri se mai apropie de război

Meșteșugul se mai practică, dar mai puțin decât în trecut. O femeie spune că a învățat o altă persoană să țese și că o nepoată și-a exprimat dorința de a învăța. Totuși, transmiterea priceperii cere timp și exercițiu: unele cursante prind repede mișcările, iar altele au nevoie de ajutor repetat.

O altă participantă spune că și-ar dori să fi învățat întregul procedeu de la început până la sfârșit, când lucra alături de mama ei. Privind acum covoarele și ștergarele, își amintește munca făcută împreună și spune că, fiind copil, nu înțelegea pe deplin valoarea obiectelor lucrate manual.

Într-o comunitate, păstrarea acestor deprinderi înseamnă mai mult decât continuarea unei activități practice, spun cei care le promovează. Ei încearcă să le arate tinerilor obiceiurile și meșteșugurile locale, în speranța că unii vor duce tradiția mai departe. „Prin asta ne păstrăm identitatea ca nație”, spune o participantă.

Războiul de țesut rămâne, astfel, și un loc al amintirilor de familie. Pentru cei care au crescut lângă el, fiecare covor sau ștergar poartă urmele unei munci învățate din priviri, repetată cu răbdare și transmisă mai departe prin apropiere. Iar pentru cei care descoperă acum meșteșugul, începutul poate fi chiar o trecere atentă a suveicii printre fire.