,,ROMÂNIA MAI APARȚINE ROMÂNILOR?” Anatomia unui derapaj democratic și cum apar sincronicitățile erodării statului de drept

​Când dreptul este degradat dintr-o garanție a libertății într-un simplu instrument al puterii, statul democratic va ceda într-un final locul autoritarismului.

O radiografie a crizei instituționale prezente, privită prin lentila instaurării regimului totalitar din anii ’50, ne expune o serie de sincronicități îngrijorătoare. Mecanismele s-au rafinat în prezent, violența fizică din acei ani fiind înlocuită de inginerii administrative, însă tiparul acaparării statului rămâne izbitor de similar.

​Prima sincronicitate vizează neutralizarea arbitrului statal și capturarea justiției. Dacă în anii ’50 am asistat la subordonarea totală prin forță (cu ajutorul armatei sovietice și al aparatului represiv instaurat atunci) a instanțelor și transformarea justiției într-o anexă docilă a executivului, în prezent asistăm la vulnerabilizarea independenței justiției prin demonizarea magistraților și (a celei constituționale) prin întâlnirile netransparente dintre reprezentantul de vârf al executivului și președintele instanței de contencios constituțional, chiar înaintea analizei unor legi cu miză uriașă, care, în esență, reprezintă o imixtiune insidioasă.

Un arbitru expus presiunilor culiselor decizionale nu mai poate garanta supremația Constituției.

​A doua sincronicitate constă în golirea de conținut a rolului Parlamentului. Trecutul acelor ani ne-a demonstrat cum forul legislativ suprem a fost transformat într-o simplă mașinărie de validare pentru deciziile luate în cercurile restrânse ale puterii. Astăzi, ne confruntăm cu o sfidare similară a voinței suverane a forului reprezentativ. Menținerea la putere, pentru mai bine de o sută de zile, a unui guvern demis, sancționat expres prin moțiune de cenzură, anulează efectele controlului parlamentar. Transformarea unui interimat administrativ într-un regim prelungit de guvernare discreționară este o fraudă la adresa arhitecturii democratice.

​A treia sincronicitate aduce în prim-plan opacitatea decizională și eludarea dezbaterii democratice în privința viitorului economic. Dacă în anii ’50 deciziile privind restructurarea profundă a statului și angajarea resurselor națiunii erau luate în spatele ușilor închise de o nomenclatură restrânsă, impuse fără nicio legitimitate publică, astăzi observăm o tendință similară în gestionarea angajamentelor majore. Faptul că un cabinet demis, cu atribuții constituționale strict limitate la gestionarea afacerilor curente, continuă să negocieze și să implementeze reforme structurale cu o miză de miliarde de euro, în afara unui control parlamentar riguros și a transparenței absolute, reprezintă o confiscare a mecanismelor de decizie. Când măsuri care afectează pe termen lung societatea sunt luate în regim de interimat și obscuritate, principiul legitimității guvernamentale este grav fracturat.

​Din perspectiva filozofiei dreptului, separarea puterilor nu este un concept abstract, ci singurul mecanism care împiedică tirania bunului plac. Anihilarea sistemului de echilibru instituțional nu se anunță în prezent prin decrete dictatoriale, ci se produce tăcut, prin abuzuri de putere tolerate, prin eludarea rolului Parlamentului și prin presiuni asupra instanțelor ( în prezent, de natură mediatică și economică ), inclusiv asupra celei constituționale ( prin declarații publice ale reprezentanților puterii executive anterior pronunțării, și întâlniri netransparente între șeful puterii executive și cel al instanței de contencios constituțional înaintea unor decizii în care puterea executiva este parte ). Statul de drept nu supraviețuiește prin inerție, ci impune sancționarea juridică și publică fermă a oricărui derapaj.

Iluzia „statului întreținut”

A zis prim-ministrul demis zilele trecute că „Trebuie să ne gândim și la oamenii care lucrează în sectorul privat, care, prin munca lor în fiecare zi, în halele din România, în birouri și peste tot, trebuie să genereze acești bani. Dacă în sectorul public cheltuielile sunt enorme, nu se poate decât să pui o sarcină suplimentară în spatele acestor oameni. A vorbi doar de creșteri în sectorul public, fără să ai în vedere că acești bani trebuie produși de cei din sectorul privat, este o formă de inconștiență în gestionarea bugetului”.(Sursă : mass-media online și TV)

Asta înseamnă reducerea economiei la clișeul populist al „privatului care asudă în hală” pentru a ține în spate „bugetarul întreținut” și nu reprezintă absolut deloc o dovadă de responsabilitate fiscală și guvernamentală, ci o manipulare toxică a discursului public, cu care se încearcă abitir să fim obișnuiți de unii.

Când un prim-ministru împarte societatea în producători de bani și consumatori de resurse, renunță conștient la actul guvernării în favoarea divizării sociale, care deja a ajuns la cote alarmante și fără asemenea declarații.

Valoarea economică adăugată nu se produce într-un vid instituțional, iar relația dintre public și privat nu este deloc un joc cu sumă nulă între producători și întreținuți, ci o legătură de strictă interdependență funcțională cu impact direct în economia națională.

Profesorul este cel care educă și, ulterior, instruiește forța de muncă pe care piața o valorifică, medicul reface capacitatea de muncă a angajatului din privat/public, iar magistratul, polițistul sau militarul produc stabilitate juridică, adică, pe scurt, tocmai ordinea de drept fără de care nicio economie de piață nu poate supraviețui. În plus, dincolo de utilitatea sistemică a muncii lor, angajații din sectorul public sunt, la rândul lor, contribuabili ( iar nu asistați social ) care restituie imediat la bugetul de stat impozite și contribuții, și participa la consumul fără de care economia noastră nu poate supraviețui încă.

​România suferă, într-adevăr, din cauza ineficienței administrative, a clientelei politice, a evaziunii fiscale și a risipei resurselor publice (cum ar fi, spre exemplu, o mulțime de agenții și instituții fără un rol practic benefic pentru societate, și multe altele), însă aceste anomalii se corectează prin reformă instituțională reală, criterii stricte de performanță și responsabilitate managerială. A camufla neputința guvernamentală în spatele unui discurs revanșard, care culpabilizează nediferențiat întregul corp profesional public și asmute o jumătate de societate împotriva celeilalte, trădează incompetența administrativă și nu numai.

Într-o democrație autentică,  guvernarea nu trebuie niciodată să se transforme într-un tribunal moral în care cetățenii sunt puși să se judece între ei pentru eșecul celor care îi conduc.

Am să vă spun cum de-am ajuns în situația asta de haos moral și instituțional în România. Toată lumea e de acord că nu mai există nicio ierarhie a valorilor, sistemul de stat e falimentar, educația la pământ, sănătatea praf, cultura inexistentă, administrația coruptă și ineficientă. Dar cum de s-a ajuns aici?

Am să fac o mică istorie a perioadei postdecembriste. Imediat după Revoluție m-am angajat într-o instituție de stat potrivit calificării mele, cum se spunea atunci. Vreau să vă spun că statul a mai continuat să funcționeze după regulile comuniste o perioadă, din inerție, după care s-a trecut la minunata democrație originală și capitalismul sălbatic de azi.

Nu vreau să ridic osanale regimului comunist, doresc doar să explic cumva ce a însemnat perioada de tranziție și cum am ajuns în situația de azi, după opinia mea, în condițiile în care eu am fost angajat în sistem. La vremea respectivă nu era chiar așa de greu să ai un job la stat, iar în ceea ce mă privește, am beneficiat de o repartizare națională după terminarea facultății, cu toate că se desființase termenul de repartiție.

În instituția în care am intrat era un regulament interior, o disciplină, o mentalitate. Avansarea în funcție și în carieră se făcea după niște criterii stricte. În primul rând, începeai cu stagiatura, o perioadă în care te familiarizai cu domeniul, mergeai în mai multe unități, vedeai despre ce e vorba, învățai. La sfârșit se dădea un examen de stagiatură, în urma căruia te definitivai pe post. Cel mai mic post din unitate. Primeai fișa postului, atribuții și intrai în pâine.

Referitor la avansare, se făcea după o perioadă de vechime, vorbim de ani: 4 ani, 6 ani, 8 ani. În toată această perioadă trebuia să ai calificative de foarte bine, să nu ai sancțiuni etc. Condiția principală era să ai studii de specialitate în domeniu. De exemplu, ca să ajungi în minister aveai nevoie de 8 ani de vechime. Ca să treci la gradul superior de inginer aveai nevoie de 4 ani de vechime. Ca să ajungi șef de serviciu trebuia să fi fost șef de unitate.

Eu am avut o situație în care am fost chemat la minister și, din cauza faptului că nu aveam vechimea necesară, a trebuit să aștept un an la o unitate de bază până la promovare. Promovarea s-a făcut în mod excepțional la jumătatea perioadei, adică la 4 ani. Am întâmpinat aceleași probleme și la unitatea de bază, unde n-am putut promova din cauza vechimii.

Cunosc oameni capabili, ingineri, autori de cărți de specialitate, care toată viața lor au rămas la unitatea de bază sau la sucursală și n-au ajuns niciodată în centrală, în minister. Am ajuns în final la minister. Păi, acolo erau numai oameni unul și unul, foști profesori de-ai mei din facultate, personalități din domeniu, absolut toți cu foarte multă experiență, tobă de carte și foarte bine pregătiți în domeniul lor. Nu exista să găsești pe-acolo începători, tinerei în funcții de conducere, experimente.

Ca să ajungi director general sau general, cum spuneam noi, trebuia să ai în spate o carieră impresionantă, tot felul de funcții, realizări, experiențe, și se ajungea la o vârstă matură, ca o încununare a unei cariere exemplare. Cam așa funcționa treaba.

După Revoluție, nu la foarte mult timp, au început perturbările. În primul rând, au început să apară miniștri fără nicio legătură cu domeniul. Cei bătrâni au fost acuzați că sunt comuniști și au fost marginalizați, ostracizați, eliminați. În locul lor, în prima fază, au fost promovați cei din rândul doi sau trei, dar sub condiția să fie susținuți de partid. În final, nici măcar asta n-a mai funcționat. Au fost aduși unii din alte domenii, de alte meserii, care nu pricepeau nimic, însă ocupau posturile.

Îmi amintesc de un jurist de vreo 30 de ani, venit de pe stradă să conducă CFR-ul. Iar exemplele pot continua.

Bineînțeles că în interiorul instituției s-a creat debandada. Vă spun cum e să lucrezi cu un tip care nu se pricepe. Ai două situații: nu știe, dar încearcă să învețe; nu știe, dar e frustrat și face pe durul. Ambele situații sunt critice. Dacă înainte mergeam la un șef și aflam o soluție, un ajutor, o direcție, acum ne duceam la niște persoane cărora trebuia să le explicăm ca la grădiniță și care uneori puteau să reacționeze neașteptat, pentru că aveau impresia că erau luate la mișto. Uneori îi mai luam și la mișto.

Astăzi, întreprinderea la care am lucrat nu mai există, pentru că a dat faliment după ce s-a târât în insolvență, în datorii și în incompetență zeci de ani de zile.

Similar e tot sistemul de stat. Îmi închipui că același lucru s-a întâmplat și în sistemul de învățământ, și în cultură, și în sănătate. A venit câte un politruc, un tinerel sau o tinerică, a început revoluția frustraților, a înlocuit pe cei care mai știau despre ce e vorba cu unii care n-aveau serviciu, veneau direct din șomaj, activau eventual într-un ONG falimentar și, în final, au pus toată administrația de stat pe butuci.

Vă rog să vă uitați doar la sistemul de învățământ, unde e astăzi. Vouă vi se pare că astăzi se mai învață carte? Îmi scria cineva că înainte profesorii erau obligați să-i treacă clasa pe toți, căutând un argument tembel pentru susținerea actualului sistem de îndobitocire.

În primul rând, astăzi elevii nu se mai prezintă la școală, rata abandonului școlar e record istoric. În al doilea rând, ăia care merg la școală au un nivel de exigență școlară sub genunchiul broaștei. Dacă știi cum te cheamă și îți scrii numele, ai luat nota de trecere. Nu mai vorbesc de nenorocirile astea de facultăți particulare care au scos idioți pe bandă rulantă, idioți și idioate care ulterior s-au angajat în sistemul de stat și ne livrează nouă servicii publice.

Așa s-a distrus administrația din România, cu implementarea unor politruci incapabili, care niciodată n-ar fi ajuns în pozițiile alea pe puterile lor profesionale. Ca să ajungi să ocupi o poziție în minister trebuie să dai examene. Un ministru nu dă niciodată niciun examen, el vine și îi dă afară pe ăia calificați, că așa vrea el.

În Occident mai există un pic de decență, ăia nu sunt așa de înecați și așa de nesimțiți, pun oameni de o anumită calitate, cu o anumită experiență. La noi, cum a terminat facultatea, primul loc de muncă: ministru! Fără rușine, fără reținere, fără jenă. Nu există nici măcar bunul-simț de a nu cere așa ceva, de a-ți vedea lungul nasului.

Asta apare din prostie. Un tip care abia a terminat facultatea și vrea să fie ministru, pentru că el vrea, să fim bineînțeleși, nici măcar nu realizează cât de puține lucruri știe, nu realizează cât nu știe. „Știu că nu știu.” Nu, el, în prostia lui, are impresia că știe totul, a înțeles, nu mai are nevoie să învețe nimic.(~By Daniel Florea)

Ăștia sunt oamenii care ne-au adus aici și care sunt și acum la conducere: niște păpitoi, niște închipuiți, niște incompetenți, tupeiști, guralivi, fripturiști, mate-fripte, coate-goale.

Am să vă spun cum de-am ajuns în situația asta de haos moral și instituțional în România. Toată lumea e de acord că nu mai există nicio ierarhie a valorilor, sistemul de stat e falimentar, educația la pământ, sănătatea praf, cultura inexistentă, administrația coruptă și ineficientă. Dar cum de s-a ajuns aici?

Al dumneavoastră Prof. Ing. Ioan Romeo Mânzală