Dispariția samaritenilor? Sorin Cigher

Cuvântul „samaritean” este pe buzele multora în aceste zile. Este întors pe toate fețele, însă cei mai mulți cunosc prea puțin contextul și profunzimea acestei pilde.

Ar fi bine să o citim cu atenție. Contextul este următorul: un învățător al Legii – omul care știe să dea lecții tuturor, un teoretician foarte priceput, care din birou știe cum stă treaba afară – dorește să-L pună la încercare pe Mântuitorul. Probabil că nu legase niciodată o rană, dar, dacă ar fi fost invitat la o emisiune, i-ar fi învățat pe toți lecții pe care el însuși nu le trăise. A vrut să-L ispitească pe Domnul Isus, crezând că Îl poate încuia cu întrebările lui. A uitat însă că înaintea lui se afla Marele Învățător.

Întrebarea pe care o pune este simplă: „Cine este aproapele meu?”

Hristos începe să spună povestea unui om rămas fără apărare, bătut și lăsat aproape mort pe marginea drumului. Pe acolo trece preotul. Trece și levitul. Trece lumea bună, respectabilă și bine îmbrăcată, dar goală în suflet. Omul religios nu se coboară la cel căzut. Este bun la vorbe, dar, când vine vorba de fapte, lasă de dorit. Omul „sfânt” nu vrea să se murdărească de sângele unui străin; dorește să rămână nepătat. Are multă treabă și nu-și pierde timpul cu cei nespălați sau loviți de soartă.

Pe același drum trece și samariteanul. Și el are un program încărcat. Diferența este că el aude ceea ce ceilalți nu aud și vede ceea ce ceilalți nu vor să vadă. Este sensibil la strigătul omului aflat în suferință.

Samariteanul riscă totul. Îl ridică, îi leagă rănile, îl duce la han, investește în îngrijirea lui și se preocupă de sănătatea și recuperarea lui. Omul se însănătoșește pentru că cineva a ales să nu treacă nepăsător mai departe. Obiectivul samariteanului este atins: recuperarea semenului.

Nu știm dacă presa vremii a acordat atenție acestui gest. Nici nu cred că a contat pentru samaritean. Dar un lucru este sigur: fapta lui a fost remarcată de Hristos. Domnul Isus privește în inima omului și vede mila. Aceasta este ceea ce contează cu adevărat. Vorbele, fără fapte, au prea puțină valoare.

Învățătorul Legii, profesorul priceput la teorie, primește o lecție de viață: „Du-te și fă și tu la fel!” A plecat rușinat, pentru că primise o lecție practică. Este atât de ușor să privim la alții și să le spunem ce ar trebui să facă, dar, când vine vorba despre propria noastră implicare, ieșim tăcuți din scenă.

Ce constatăm astăzi? Vrem ca alții să fie samariteni în locul nostru. Ne bucurăm când alții sunt gata să se implice, dar este oare suficient? Nu ne spune Hristos tuturor: „Du-te și fă și tu la fel”?

Valurile emoției vor trece. Presiunea mulțimii va scădea. Oamenii sunt schimbători, iar scandalurile se sting. Dar noi? Ce vom face? Vom fi și noi samariteni? Oamenii căzuți între tâlhari se înmulțesc. Vom continua să fim asemenea preotului și levitului, care trec nepăsători pe lângă ei, sau vom deveni răspunsul lui Dumnezeu pentru cei necunoscuți și abandonați? Nu cumva fiecărui creștin i-a fost încredințată această responsabilitate? Așteptăm mereu ca alții să facă? Dar care este datoria noastră? Cum ar trebui să ne raportăm la cei oropsiți? Cum ar trebui să ne mobilizăm pentru ca viața noastră să confirme ceea ce rostesc buzele noastre? Nu este aceasta o datorie morală și spirituală?

Oare samaritenii sunt pe cale de dispariție? Nu ar trebui ca bisericile să fie deschise pentru oamenii marginalizați de lume? Nu ar trebui ca creștinii să vorbească mai întâi prin fapte și abia apoi prin cuvinte? Dacă vom considera că doar unora le-a fost dat acest dar și că numai ei trebuie să se implice, cred că mergem pe o pistă greșită. Ar trebui să ne întoarcem pe drumul unde semenii noștri sunt răniți de tâlhari. Acolo îi vom găsi pe cei care încă strigă după ajutor. Dacă nu ne grăbim să trecem pe lângă ei, îi vom vedea. Să lăsăm formele fără fond și teoriile fără practică. Să facem și noi la fel ca samariteanul milostiv.

Sorin Cigher
10 iulie 2026, Sibiu