“AVERTIZORUL CEL BUN” ȘI “TURNĂTORUL CEL RĂU”. Oprinie – Adrian Severin

Nu există nici un singur exemplu în istorie care să demonstreze că această distincție este fezabilă și funcționează. Nu tot ce zboară se mănâncă.

Câțiva apărători naivi ai legalității, gata a oferi statului polițienesc funia cu care să fie spânzurate libertățile lor, ne îndeamnă să nu confundăm “avertizorul de integritate” cu „turnătorul”. “Turnătorul” ar fi exclusiv un complice care schimbă tabăra din motive personale condamnabile moralmente, în timp ce “avertizorul” e un om cinstit care vede pregătindu-se ilegalitatea/imoralitatea și vrea sa impiedice înfăptuirea ei.

Din păcate, asemenea distincții se pot face numai în teorie. În practică încercarea de a le aplica se dovedește utopică, departajarea între “avertizorul cinstit” și “turnătorul odios” neputându-se face; cel puțin nu înainte ca efectele criminale ale substituirii insesizabile a celui dintâi de către cel din urmă să se consume.

Toți cei care au încercat în istorie apelul la asemenea “avertizori”, respectiv la instituția “turnătorilor pioși” și la cea a “turnătoriei în interes public”, au ajuns să constate că “preacinstiții avertizori ai statului” nu erau decât fie niște escroci care raportau infracțiuni închipuite pentru a scăpa de concurenți, fie psihopați frustrați dornici să se răzbune pe cei pe care îi considerau responsabili pentru nefericirea lor.

Poliția cetății trebuie asigurată de polițiști, fie ei și sub acoperire. Există, desigur, și denunțatori privați, dar intervenția lor trebuie primită cu circumspecție, iar denunțul calomnios trebuie aspru pedepsit.

Când se recurge cu caracter instituțional și ca practică generală la ceilalți cetățeni pentru a face treaba poliției descoperind delincvenți, coeziunea cetății este distrusă sub efectul suspiciunii și terorii generalizate, iar statul democratic se transformă în stat polițienesc.

În acest caz, mai mult decât în altele în care răul și binele concurează, răul se poate îmbrăca ușor în haina binelui și își produce efectele înainte ca falsul să poată fi descoperit. Regretele și încercările de reparație ulterioare sunt mai totdeauna tardive sau insuficiente.

Republica venețiană a fost devastată de experiența încurajării cetățenilor la delațiune, devenită faimoasă sub numele La bocca della verita. Bocca (gură), si! Verita (adevăr), no!

Numai naivii cred în distincția dintre “avertizorul bun” și “turnătorul rău”. Nu există nici un singur exemplu în istorie care să demonstreze că această distincție este fezabilă și funcționează. Nu tot ce zboară se mănâncă.

Repetând procedeul nu putem obține decât același efect. A crede altfel este definiția imbecilității. De astă dată o imbecilitate sinucigașă.